Povești de prin parcări

Unsprezece minute pe tahograf și nicio parcare liberă

Mai aveam unsprezece minute și încercasem deja o parcare plină. Seara aceea a încăput într-un ecran mic și în întrebarea: unde opresc?

Mai aveam unsprezece minute. M-am uitat la tahograf, apoi la drum, apoi iar la tahograf, de parcă între timp ar fi putut să se răzgândească.

Încercasem deja o parcare. Intrasem printre camioanele aliniate peste tot și reușisem, cu puțin noroc, să ies. Loc nu găsisem. Începusem să mă bucur și de faptul că nu rămăsesem blocat înăuntru, ceea ce spunea destul despre seara mea.

Am dat muzica mai încet. Fac asta când am de calculat ceva, deși muzica n-are nicio vină că eu am ajuns la ora aceea fără loc. M-am uitat la următoarea parcare de pe traseu. Dacă ajungeam, dacă era liber, dacă puteam să intru repede. Prea mulți de „dacă” pentru atât de puține minute.

Mi-am aprins o țigară. Nici n-am simțit-o. O țineam între degete și urmăream indicatoarele. Pe lângă mine treceau mașini mici. Oamenii mergeau mai departe. Probabil unii aveau zece minute până acasă. Eu aveam zece minute până la problema pe care încercam s-o evit.

Când faci sute de kilometri într-o zi, nu te mai impresionează distanțele mici. Trei kilometri pot trece cât schimbi postul de radio. În seara aceea, indicatorul cu trei kilometri până la parcare mi s-a părut o veste incompletă. Bine, trei. Dar ce găsesc acolo?

Am ajuns la ieșire. Deja vedeam camioanele. Stăteau aproape de intrare, unul după altul. Mai înăuntru, aceeași înghesuială. Am simțit cum strâng iar volanul, ca băiatul din primele curse.

În zona mașinilor mici am văzut un loc. Nu era ideal, dar încăpeam fără să închid trecerea. M-am apropiat, am verificat spațiul, am făcut manevrele. Încet și atent, chiar dacă în capul meu totul se grăbea.

Am oprit. Mai aveam două minute.

Am rămas pe scaun. Îmi venea să închid ochii, dar mai aveam lucruri de făcut. Frâna, verificarea, perdelele. Gesturi mici, repetate de atâtea ori încât mâinile le făceau înainte să mă gândesc la ele.

Pe pat m-am întins fără să-mi aranjez nimic. Mi-am desfăcut puțin picioarele și am așteptat să treacă încordarea. Dincolo de gard era autostrada. Când trecea un camion mai aproape, cabina se mișca ușor. Auzeam roțile, apoi liniște pentru o clipă, apoi altul.

Aș fi preferat un loc în mijlocul parcării, mai departe de trafic. Aș fi preferat multe. În seara aceea aveam un loc și atât.

M-am ridicat să caut ceva de mâncare. N-aveam chef să gătesc. Am pus la îndemână ce se putea mânca repede și m-am așezat. Telefonul avea mesaje. Unele puteau să aștepte. La unul am răspuns scurt că am oprit și că sunt bine.

„Cum a fost azi?”

M-am uitat spre parbrizul acoperit de perdea. Aș fi putut povesti parcarea plină, minutele, locul găsit la limită. Mi se părea însă prea mult de explicat pentru cineva care mă întrebase simplu și cu grijă.

Am scris: „Bine. Cam lungă.”

Nu mințeam de tot. Ajunsesem. Eram întreg. Doar că între „bine” și ce simțeam eu în momentul acela încăpea toată ziua.

Am pus telefonul la încărcat și mi-am verificat alarma. Un alt camion a trecut dincolo de gard. Cabina s-a mișcat puțin și m-am întors pe partea cealaltă.

Până dimineață nu mai aveam nicăieri de ajuns.