Povești de prin parcări

Trei kilometri cu spatele pe un drum de munte

«Avem un șantier nou.» Așa a început o zi în care drumul s-a îngustat, planul s-a schimbat și ieșirea s-a făcut kilometri întregi cu spatele.

„Cosmin, avem un șantier nou.”

„Bravo vouă.”

Dispecera a trecut peste entuziasmul meu și a continuat. Era un șantier la munte. Acces dificil. Ceruseră un șofer bun și mă trimiteau pe mine.

Aici am devenit atent. Când cineva de la birou începe prin a-ți lăuda priceperea, merită să întrebi cât de îngustă e strada.

Am încărcat materialele și am primit traseul. Trebuia respectat sensul de acces. Nu era genul de loc în care puteai să apari din orice parte și să te descurci la ultima curbă. Drumul urca în zona Pasului Rolle și apoi continua spre șantier.

Am făcut puțin peste două sute de kilometri în câteva ore bune. Sate, pădure, curbe în care aveam destul timp să mă uit la aceeași piatră din mai multe unghiuri. Din când în când se deschidea peisajul. Era frumos. Îl admiram cât îmi permitea ideea că trebuie să rămân cu toate roțile unde trebuie.

La șantier am găsit un muncitor care mi-a explicat că trebuie să intru cu spatele.

„Te duci înainte vreo trei kilometri. Ai o parcare de pământ. Întorci acolo și vii.”

A spus-o ușor. Nici măcar n-a luat aer între parcare și întors. M-am dus.

După trei kilometri am găsit peticul de pământ. L-am privit prin parbriz. Am coborât și l-am privit și de afară, poate se schimba ceva din alt unghi. Nu se schimba. Era mic.

Am mers câțiva pași, m-am uitat la margine, la drum, la camion. Aveam un ansamblu lung și niciun motiv să-l transform într-un experiment. În față începeau alte curbe, tocmai cele pe care nu trebuia să le abordez din direcția aceea. În spate aveam trei kilometri până la șantier.

Am sunat.

„Nu am unde să întorc.”

„Cum să nu? Au întors și alții.”

Au venit cu două mașini. Oameni cu căști, oameni care știau locul, oameni care păreau pregătiți să-mi arate că mă înșel. Ne-am adunat toți lângă camion. Mă simțeam ca la o lucrare de grup la care eu adusesem singura problemă mare.

„Am mai trimis camioane aici”, a spus unul.

„Ca al meu?”

S-a uitat mai atent.

„Betoniere.”

„Cu patru axe?”

„Da.”

Am dat din cap. În sfârșit aveam informația utilă. Până atunci, pentru ei, camion era camion. Unul întorsese, trebuia să întoarcă și următorul. Câțiva metri în plus și o semiremorcă nu păreau să modifice prea mult situația.

Le-am explicat. Fără teoria completă, că nici eu n-aveam chef de curs. Le-am arătat unde ajunge cabina, unde vine remorca și de ce nu e suficient că un vehicul mai scurt a încăput acolo.

Am stabilit să oprească traficul și să mă întorc cu spatele până la șantier. Oamenii s-au dus să organizeze treaba. Eu m-am urcat în cabină și mi-am potrivit oglinzile.

Mai aveam o bucurie: mă apucasem de sală de curând. Brațele mă dureau și când deschideam portiera. Mă gândisem că mișcarea îmi face bine. Nu luasem în calcul că voi avea ocazia să combin antrenamentul cu trei kilometri de marșarier pe munte.

Am început încet. Curba, remorca, marginea. Oprire. Corecție. Omul din spate apărea în oglindă, apoi trebuia să-l regăsesc în cealaltă. Nu mai exista peisaj. Existau asfaltul și locul pe unde trebuia să treacă roata.

Din când în când îmi schimbam puțin poziția și simțeam febra musculară. Am înjurat. Cu pauze, să pot fi atent. La un moment dat rămăsesem fără formulări originale și am trecut la reluări.

A durat cam o jumătate de oră. Când am ajuns unde trebuia, am oprit și mi-am lăsat mâinile în poală. Pentru câteva secunde n-am vrut să mai ating nimic.

Unul dintre oameni s-a apropiat de geam și mi-a făcut semn că e bine. Era bine. Îi vedeam în sfârșit din direcția în care voiau să mă vadă de la început.

Am coborât încet, cu grijă la brațe. M-am uitat înapoi pe drumul făcut. Apoi la parbriz, de parcă voiam să verific că era încă în partea corectă a camionului.

Dispecera mă alesese pentru că eram bun. Data viitoare când urma să mă laude, hotărâsem să-i cer întâi o fotografie.