Povești de prin parcări

Telefonul spre casă: lucrurile pe care nu le spunem

Uneori amânam telefonul exact când aveam mai multă nevoie să aud vocile de acasă. Din cabină, dorul se ascunde ușor în spatele unui «sunt bine».

Cel mai greu îmi era uneori să sun exact când aveam cel mai mult nevoie. Mă uitam la nume, vedeam ora și îmi găseam un motiv să mai aștept. Poate mănâncă. Poate au treabă. Poate sun peste un sfert de oră și atunci am și eu ceva mai vesel de spus.

După un sfert de oră eram în aceeași cabină și nu apăruse nimic vesel.

Dorul de casă nu arată mereu ca în filme. Nu stai tot timpul cu ochii umezi la o fotografie. Uneori îți scapă furculița și te enervezi de parcă asta îți mai lipsea din viață. Alteori te deranjează un motor pornit alături sau faptul că nu găsești un tricou. Îl găsești, dar tot nervos rămâi.

Eu am avut seri în care am deschis frigiderul de câteva ori fără să vreau cu adevărat să mănânc. M-am uitat pe telefon, l-am închis, l-am luat iar. În jur era plin de camioane și nu aveam chef să vorbesc cu nimeni. După aceea mă plângeam, în mintea mea, că sunt singur. Mă pricepeam și la complicații pe care mi le făceam singur.

Când sunam acasă, întrebarea venea aproape de fiecare dată:

„Ai oprit?”

„Da.”

„Ai mâncat?”

„Mănânc acum.”

Uneori chiar mâncam. Alteori mă ridicam abia după apel, fiindcă întrebarea îmi amintea că ar fi cazul.

Pe cameră se vedeau lucruri obișnuite. O masă. O ușă deschisă. Cineva trecea prin spate și spunea ceva ce nu auzeam bine. Eu ceream să repete, ei se uitau altundeva, viața de acasă continua în timp ce telefonul stătea sprijinit de un obiect.

Copiii îmi arătau câte ceva. O pagină, un desen, un lucru care pentru ei conta în ziua aceea. Îl aduceau prea aproape de cameră și vedeam doar o pată colorată.

„Mai în spate puțin.”

Îl îndepărtau prea mult.

„Așa. Stai așa.”

Mă străduiam să înțeleg. Întrebam. Voiam să fiu atent, deși eram obosit. Uneori mă prindeam că răspunsesem automat și atunci îi rugam să-mi spună din nou. Mi-era ciudă pe mine. Așteptasem toată ziua să-i aud și acum creierul meu mai era la o rampă.

Mai aveau puțină răbdare, apoi voiau să facă altceva. Era firesc. Eu aveam în cap toată lipsa. Ei aveau seara lor, jocul lor, ceva început înainte să sun.

După ce închideam, rămâneam câteva secunde cu ecranul în mână. Atunci se simțea diferența. Cu o clipă înainte auzisem casa. Acum auzeam frigiderul și zgomotele parcării.

Am încercat să fac lucrurile mici mai suportabile. Să ies la o plimbare înainte să se facă întuneric. Să nu stau toată seara în hainele de muncă. Să-mi găsesc ceva de făcut care să nu fie încă o oră de privit în telefon. Scrisul m-a ajutat în unele seri. În altele n-aveam chef nici de el.

Și am învățat, greu, să spun că mi-e dor. Fără să îmbrac totul într-o glumă, fără să închei imediat cu „lasă, că trece”. Câteodată omul de acasă știa deja. Aștepta doar să nu mai pretind că n-am nimic.

N-am o metodă care rezolvă toate serile. Unele au fost grele și așa au rămas până am adormit. Dar un apel în care am spus adevărul mi-a prins mai bine decât multe în care am jucat rolul celui care se descurcă fără probleme.

Când mă întreabă cineva cum e să fii plecat, mă gândesc și la apelurile astea. La desenul pe care nu-l puteam vedea bine. La rugămintea să-l mai țină o clipă în fața camerei. La toate lucrurile mici pentru care aș fi vrut să mă ridic de pe scaun și să trec în încăperea de dincolo de ecran.