Povești de prin parcări

Prima parcare la Jonquera: singurul camion pus invers

La a doua cursă am parcat cu fața unde toți stăteau cu spatele. La Jonquera am aflat cât valorează o farfurie de mâncare și ajutorul unui coleg.

La Jonquera am parcat cu fața într-un rând în care toată lumea stătea cu spatele. Se vedea de departe că venise un om cu inițiativă.

Era a doua mea cursă. Aveam febră musculară în mâini de la cât strânsesem volanul. Conduceam camionul și, în același timp, încercam să mă țin de el, să nu plece fără mine. Când am găsit loc, eram prea fericit ca să mă mai preocupe orientarea corectă. Intrase întreg, nu lovisem nimic, aveam unde să dorm. Pentru început mi se părea suficient.

M-am așezat cu o caserolă de paste reci în poală. După două furculițe mi-am amintit de discul din tahograf. Îl lăsasem acolo de prea mult timp. Hârtia aceea adunase mai multă geografie decât trebuia și eu mă miram că ajunsesem până în Spania fără să mă întrebe nimeni nimic.

M-am uitat la el cu seriozitatea omului care descoperă că entuziasmul nu ține loc de atenție. Era una dintre primele prostii. Urmau și altele, nu trebuia să mă îngrijorez că rămân fără material.

Nici n-am terminat pastele că mi-a bătut șeful în ușă. Ajunsese și el. Avea treabă spre Valencia, eu mergeam mai departe, spre Portugalia.

„Ai mai fost pe aici?”

„Nu.”

„Hai să-ți arăt ceva.”

Am închis camionul și am plecat după el. Eu mă gândeam la un restaurant. Auzisem de crema catalană și aveam o curiozitate sinceră. Până și după o caserolă de paste reci puteam să fac loc pentru cultură gastronomică.

Am trecut de restaurant.

Mi-am zis că omul știe altul. Am mers mai departe. El povestea întâmplări din curse, eu îl ascultam și încercam să nu arăt cât mă dor mâinile. După un timp ne-am oprit în fața unei clădiri cu lumini și cu doi oameni la intrare. Unul avea antebrațul cam cât aveam eu coapsa. M-am uitat la hainele mele: pantaloni de trening, tricou boțit, adidași munciți.

„E discotecă?”

Șeful a zâmbit pe sub mustață.

„Intră.”

Am intrat și mi-a dispărut orice interes pentru crema catalană.

Era un club de noapte. Fete îmbrăcate sumar, muzică, lumini, iar eu în ținuta cu care poți să verifici o roată și să cobori până la duș. Nu mai știam unde să mă uit. De fapt, știam foarte bine unde voiam să mă uit, doar că încercam să nu se vadă atât de tare.

Am ajuns la bar. Șeful a luat bere, eu am luat bere, probabil pentru că mai puteam să dau din cap. S-au apropiat două fete de el. Îi vorbeau la ureche. Omul stătea liniștit, de parcă ar fi discutat cu cineva despre programul de a doua zi.

Eu mă uitam la el cu un respect profesional nou.

Până la urmă a venit cineva și lângă mine. O fată s-a apropiat, iar eu, crescut cu obligația de a saluta frumos, am spus primul lucru care mi-a venit:

„Sărut mâna.”

Da. Într-un club de noapte. Unei fete aproape dezbrăcate. Mai lipsea s-o întreb dacă pot să-i duc sacoșa.

Ea nu s-a lăsat impresionată de educația mea. M-a întrebat dacă vreau să mă distrez, dacă mergem sus. Eu mă uitam la ea, apoi la șef, apoi iar la ea. Aveam nevoie de câteva secunde să ajung din urmă conversația.

„Cincizeci de euro.”

Aici am înțeles perfect.

Am făcut o evaluare rapidă a economiei din buzunare. Cu tot cu mărunțiș, nu ieșea. Nici pe aproape. I-am dat de înțeles că oferta depășea posibilitățile mele din seara respectivă. Ea a plecat mai departe. Șeful începuse să râdă și se ținea de bere ca să nu o verse.

„Hai că dormi bine la noapte.”

Sigur. Cu toate informațiile noi pe care le primisem, urma să dorm extraordinar.

Ne-am întors spre parcare. El a reluat poveștile cu camionul. Eu îl auzeam, dar nu mai puteam să urmăresc firul. La un moment dat mi-am văzut cabina, parcată invers față de toate celelalte, și m-am bucurat că măcar ea rămăsese unde o lăsasem.

Am urcat, am încuiat și m-am așezat pe pat. Pe scaun mă aștepta caserola cu paste. Recunoscătoare că nu cheltuisem banii în altă parte.