Povești de prin parcări

Prima lecție de camion și volanul cu bandă neagră

Am ajuns cu două ore mai devreme la prima lecție de conducere. Domnul Ene, un volan peticit și emoțiile pe care nu le uiți nici după ani de drum.

La prima oră de conducere am ajuns cu două ore mai devreme. Programarea era la opt și jumătate. Eu, la șase și jumătate, eram deja la liceu. Dacă exista posibilitatea să se înceapă fără mine, trebuia eliminată.

Făceam Liceul Auto. Instructor îmi căzuse domnul Ene, Dumnezeu să-l ierte. Când am aflat, am răsuflat ușurat. Prin școală circulau povești despre alți instructori, unele atât de bogate în palme și pedepse încât nu mai știai dacă oamenii predau conducere sau pregăteau trupe speciale.

Noi le ascultam și le mai adăugam câte ceva. Unul știa sigur că un elev venise pe jos de la Barboși. Altul avea o informație mai bună: înainte să plece pe jos, făcuse și ture de poligon. Probabil, dacă mai dura o săptămână până la prima oră, aflam că venise târând camionul după el.

Eram trei în grupă. Ceilalți doi păreau șoferi înainte să deschidă gura. Înalți, bine făcuți, cu niște palme de puteau strânge prezoanele la mână. Eu aveam cam cincizeci de kilograme cu plapuma udă pe mine. Dacă ne puneai lângă camion, pe ei îi întrebai cine conduce, pe mine mă trimiteai să chem un adult.

Camionul era un Saviem cu două axe, de prin anii șaptezeci, cu schimbătorul sub volan. L-am ocolit de atâtea ori în dimineața aceea, încât îi făcusem deja inspecția din toate unghiurile. Mă uitam la trepte, la uși, la oglinzi. Îmi imaginam cum o să arăt acolo sus. De afară, bineînțeles. În mintea mea, șoferia începea cu felul în care te vede lumea.

Domnul Ene a venit fără să pară impresionat de importanța zilei. Pentru el era o dimineață de lucru. Pentru mine se schimba ceva definitiv.

S-a uitat la noi și ne-a spus că face șoferi din noi dacă îl ascultăm. Eu eram pregătit să-l ascult inclusiv în timpul liber. Numai să pornim.

N-am pornit.

Ne-a prezentat camionul. Ne-a arătat ce aveam de făcut. Am exersat la rece. Viteze, poziție, mișcări. Eu voiam drum, el voia să știu ce ating. Atunci mi s-a părut o lipsă gravă de înțelegere a entuziasmului meu.

Când mi-a venit rândul să urc, am pus piciorul pe treaptă cu o grijă pe care mai târziu n-aveam s-o am nici când mă dureau genunchii. M-am așezat și am prins volanul. Avea bandă neagră înfășurată pe el. Nici piele fină, nici comenzi, nici siglă luminată. Bandă. Și mie mi se părea că nu-i lipsește absolut nimic.

De aproape, cabina avea alte proporții. Pedalele cereau picioare hotărâte, schimbătorul cerea să-l înțelegi, iar oglinda îți arăta o bucată dintr-un camion pe care trebuia să înveți s-o duci după tine. Nu mai era vehiculul pe care îl priveam de pe centură. Eram înăuntru.

Am băgat într-o viteză, am scos, am încercat din nou. Cu motorul oprit, fără public, fără să se miște camionul un centimetru, eu eram fericit. Mă mai uitam în față, prin parbriz. Curtea era aceeași. Mie mi se părea alta de acolo de sus.

Nu-mi amintesc ce-am mâncat când am ajuns acasă. Nici dacă aveam teme. Îmi amintesc mâinile pe volan și nerăbdarea de a mă întoarce.

Din grupa aceea, eu am ajuns să-mi fac viața pe camion. Asta nu spune nimic rău despre ceilalți. Fiecare și-a găsit alt drum. Doar că băiatul care arăta cel mai puțin a șofer a rămas cel mai mult în cabină.

Și, dacă mă întrebi când am știut sigur ce vreau, n-am nevoie să caut o realizare mare. Mă întorc la un camion oprit, într-o curte de liceu, și la o bandă neagră lipită pe volan.