Povești de prin parcări

Perdeaua trasă pe jumătate: liniștea de la capătul cursei

Soarele încă bătea în cabină. În parcare se auzeau motoare și voci. Între oboseală și somn, mi-am dat voie, în sfârșit, să nu mai plec nicăieri.

Soarele încă bătea în cabină. Trăsesem perdeaua doar pe jumătate, cât să nu-mi vină în ochi, și mă întinsesem pe pat. În parcare era plin. Auzeam pe cineva închizând o ladă, un motor pornit mai încolo și câteva vorbe pe care nu le înțelegeam.

Aveam berea desfăcută, dar nu-mi mai trebuia. O lăsasem la îndemână și uitasem de ea. Nici foamea nu se hotărâse. Eram prea obosit să gătesc și încă nu destul de liniștit ca să adorm.

M-am uitat la tavan. Îl știam bine. De acolo, din pat, îmi trecuseră prin cap multe lucruri pe care ziua le amânasem. Unele importante, altele complet inutile. O replică spusă prost. Ce trebuia cumpărat. Un om pe care nu-l mai sunasem de mult.

Am luat telefonul și am deschis mesajele. Am răspuns la ce aveam de răspuns. Apoi am rămas cu degetul pe ecran, gata să intru iar în orele acelea în care mă uit la tot și nu țin minte nimic.

L-am lăsat jos.

Pentru o vreme n-am făcut nimic. Mi-a fost greu, ceea ce m-a și amuzat puțin. Așteptasem toată ziua să termin, iar acum nu știam să stau fără să-mi ocup mâinile.

De afară s-a auzit un copil râzând. Probabil cineva vorbea pe cameră, cu telefonul dat tare. N-am văzut cine. Am ascultat câteva secunde, apoi conversația s-a îndepărtat.

M-am ridicat și am tras puțin perdeaua la loc, să văd parcarea. În camionul de vizavi, un șofer își scutura tricoul înainte să-l pună pe el. Altul mergea cu o pungă spre coș. Nimic deosebit. Tocmai de asta am rămas să mă uit.

Mult timp am crezut că, dacă vreau să povestesc, trebuie să se întâmple ceva. Să greșesc un drum, să plătesc o cină absurdă, să mă certe cineva. Pe urmă am început să țin minte și serile în care nu se întâmplase nimic spectaculos. Oprisem. Mâncasem. Vorbisem acasă. Eram bine și nu observam.

Nu voiam să-mi fac promisiuni mari de pe patul acela. Știam cum arată dimineața: sună alarma și omul înțelept de seara trebuie să găsească repede o pereche de șosete. Mi-am propus doar să mănânc înainte de culcare și să nu mai amân telefonul pe care îl aveam de dat.

Am făcut amândouă. Conversația n-a fost lungă. Am întrebat, am ascultat, am povestit și eu ceva. La sfârșit am spus că mi-e dor. De data asta n-am acoperit imediat cu o glumă.

După ce am închis, mi-am pus alarma. Am strâns ce rămăsese pe lângă pat și mi-am așezat hainele pentru dimineață. M-am oprit cu mâna pe perdea.

Mi-a venit în minte bunicul, așteptându-mă în ziua examenului. Apoi băiatul care venise cu două ore mai devreme la lecția de conducere. Dacă m-ar fi văzut acum, probabil mi-ar fi pus o sută de întrebări. Cât merge camionul, pe unde am fost, dacă îl las să se așeze la volan.

L-aș fi lăsat. Mi-ar fi plăcut să-l văd bucurându-se.

După aceea i-aș fi spus să vină jos. Să mâncăm ceva, să stăm puțin de vorbă. Camionul nu pleacă nicăieri fără noi.

Am tras perdeaua de tot și m-am întins. Dincolo de gard a trecut un camion. I-am ascultat motorul până s-a îndepărtat.