Povești de prin parcări

Omul din Fiat Panda: zece kilometri după omul greșit

Întâlnirea era în parcarea cimitirului. De acolo, un Fiat Panda urma să-mi arate drumul pe care trebuia să încapă și camionul meu.

Pentru descărcarea aceea trebuia să ne întâlnim la cimitir. Marfa mergea la altă adresă decât cea din acte, prin niște sate, iar omul spusese că e mai simplu să vină după mine.

„Mâine, la opt, în parcarea cimitirului.”

Mi s-a părut clar. N-am cerut numărul mașinii. N-am întrebat ce culoare are. Nu mi-a trecut prin cap că, într-o dimineață, pot exista mai mulți oameni care circulă prin sat.

Am ajuns pe la opt fără douăzeci. Eram oprit din după-amiaza zilei precedente și mă săturasem de așteptat. Un frig de-mi venea să-mi beau cafeaua cu tot cu pahar, numai să ajungă mai repede căldura în mine. Stăteam la geam, fumam și mă uitam spre intrare.

Pe la opt și zece a apărut un Fiat Panda. Unul vechi, cu aspectul acela al mașinilor care încă merg pentru că nimeni nu le-a anunțat că ar trebui să se oprească. Șoferul a făcut un gest cu mâna.

Gata. El era.

N-am avut nici cea mai mică îndoială. Omul a gesticulat, eu l-am recunoscut fără să-l fi văzut vreodată. O colaborare bazată pe nimic, dar începută cu foarte multă încredere.

Am pornit. A plecat el, am plecat și eu. Prin sat, prima curbă, apoi încă una. Panda se mișca vioi. Eu după el, atent să nu-l pierd, cu camionul care avea alte dimensiuni și alte idei despre ce înseamnă o stradă comodă.

La un moment dat m-am gândit că omul conduce cam repede pentru cineva care știe că îl urmează un camion. Apoi mi-am zis că e localnic, cunoaște drumul. Încă îi găseam explicații. Când pornești hotărât într-o prostie, mintea te ajută o vreme să continui.

Am ieșit din sat. Am intrat în altul. Se adunaseră câțiva kilometri și mie deja nu-mi mai convenea. Panda tot înainte. Mă întrebam ce marfă poate să aștepte cu asemenea nerăbdare.

A sunat telefonul.

„Bună dimineața. Sunt cu descărcarea. Unde ești?”

M-am uitat la mașina din față.

„În spatele tău.”

Pauză.

„Cum în spatele meu?”

„Aici, după tine. Cu camionul.”

Omul a făcut și el o pauză, probabil ca să se uite. Apoi a spus, foarte calm:

„Eu sunt în parcarea cimitirului.”

Am ridicat puțin piciorul de pe accelerație. În fața mea, Fiatul Panda își vedea în continuare de viață. Șoferul nu știa că, fără să accepte ceva, primise în grijă un camion și un prost.

Nu mai aveam nicio întrebare despre motivul pentru care se grăbea. Omul mergea unde avea el treabă.

Am găsit un loc să întorc. Nu imediat, firește. Când ai nevoie urgentă să întorci un camion, fiecare drum pare proiectat special să te țină în direcția greșită. Am făcut manevra cum am putut și am pornit înapoi pe traseul păstrat de GPS.

Acum mă preocupa explicația. Nu camionul, nu cimitirul. Explicația. Mă luasem după un necunoscut aproape zece kilometri pentru că mișcase o mână. Nu prea aveam cum s-o prezint elegant.

Omul mă aștepta. Am coborât, l-am salutat și am spus că întârzierea fusese din cauza unui accident pe autostradă. Așa, dintr-o bucată. O minciună proastă, mai ales că vorbisem la telefon și îi spusesem că sunt în spatele lui.

S-a uitat la mine o clipă. N-a cerut lămuriri. Îi mulțumesc și azi pentru discreție.

De data asta am verificat mașina. M-am uitat la șofer, la număr, la tot. Dacă îmi cerea cineva să-i descriu culoarea ochilor, mă mai apropiam puțin și rezolvam.

Am pornit spre descărcare. În primul sat mi s-a părut că văd un Panda și am simțit nevoia să mă uit foarte atent.

Nici acum nu știu unde mergea omul de dimineață. Sper doar că, dacă a observat camionul din oglindă, nu s-a speriat. Eu aveam toate intențiile să-l urmez până la destinație.