Povești de prin parcări

Omul de la poartă care voia doar să vorbească

Eu voiam actele și drumul înapoi la camion. Omul de la poartă voia o conversație. Mi-a luat puțin să înțeleg de ce nu se grăbea.

La fabrica aceea, birourile erau atât de departe de parcare, încât aș fi cerut o cursă separată până la ghișeu. Nu mă judeca. Există zile în care conduc ore întregi și, când opresc, prima mea dorință este să mă așez în altă parte.

Am coborât cu actele. Vreo două sute de metri pe jos, niște trepte, prima ușă. Le-am numărat, bineînțeles. Șapte. Când nu ai chef de ceva, devii foarte exact cu dimensiunea efortului.

În hol era o masă și, la masă, un om de la pază. Mai departe, alte uși către birouri. Am ridicat puțin hârtiile, să se vadă că nu venisem să inspectez arhitectura, și l-am salutat.

S-a uitat la mine. N-a răspuns. M-am dus mai departe.

Tocmai puneam mâna pe ușă când l-am auzit:

„De Paști am fost două zile la Verona.”

M-am întors. M-am uitat în jur. Poate vorbea la telefon, poate avea o cască, poate intrase cineva după mine. Eram doar noi.

Se uita la mine.

„Orașul e frumos. Hotelul nu mi-a plăcut.”

Nu știam de unde să încep. Eu aveam acte, el avea o nemulțumire turistică. Între cele două nu găseam imediat legătura.

„Nasol”, am spus.

„Intri la birouri?”

În sfârșit, ajunseserăm la subiectul meu.

„Da. Am de descărcat.”

„Am vizitat și arena.”

Am dat din cap. Mă gândeam că omul îmi va spune acum unde trebuie să merg. El mi-a spus ce mai văzuse în Verona.

Mi-am mutat actele dintr-o mână în alta. Un gest prin care speram să comunic faptul că ele aveau o destinație urgentă. N-a funcționat. A continuat cu centrul orașului, apoi cu balconul pe care îl vizitează toată lumea.

„Mă bucur”, am spus, deși în momentul acela nu mă bucuram de nimic.

Nu voiam să fiu nepoliticos. Dar nici nu venisem pregătit să parcurg excursia. Am făcut un pas spre ușă. El a început altă frază. M-am oprit. A mai trecut puțin timp.

Mi-a venit o idee. Am scos telefonul și l-am dus la ureche, prefăcându-mă că răspund.

Omul s-a oprit imediat.

„Nu aveți voie cu telefonul înăuntru.”

Desigur. Avea regulă exact pentru soluția mea.

Am arătat că închid. Am tras ușa, am intrat și m-am dus la ghișeu. Doamna mi-a luat actele și mi-a spus că trebuie să aștept. Mai aveam două camioane în față. Toată graba mea, cu telefonul imaginar cu tot, mă adusese la încă o așteptare.

La ieșire l-am văzut din nou. Mi-am pregătit mersul hotărât, acela care sugerează că mă caută cineva și trebuie să ajung repede. Nu mă căuta nimeni. Mă aștepta camionul, gol de conversație, cu patul la locul lui.

Am trecut. El m-a urmărit cu privirea și n-a mai spus nimic.

Pe drumul spre parcare mi-a revenit în minte felul în care începuse. Fără introducere, fără legătură. Verona. Hotelul. Două zile de Paști. Poate avea nevoie să le spună cuiva. Nu știam nimic despre el, în afară de faptul că stătea singur la masa aceea și că eu fusesem singurul om din hol.

M-am urcat în cabină și am pus actele deoparte. Aveam timp destul. Mi s-a părut puțin ridicol tot efortul de a scăpa, ca să ajung aici și să mă uit la telefon.

Nu m-am întors atunci. Ar fi frumos să spun că am coborât, că am băut o cafea cu el și că am devenit prieteni. N-a fost așa. Am rămas în camion.

Dar mi l-am amintit de multe ori. Mai ales când mă sună cineva și mă surprind vorbind prea mult, despre lucruri fără legătură, doar pentru că la celălalt capăt este un om care încă nu a închis.