Povești de prin parcări

O masă lângă camion, cât o seară acasă

O oală, câteva lucruri din frigidere și mai mulți experți în sfaturi. În parcare, cele mai bune mese încep uneori cu «tu ce ai de mâncare?».

Există mese pe care le ții minte fără să fi costat o avere. Uneori nici masă nu aveam. Un carton, o ladă, ceva pe care să poți așeza farfuria fără să se verse.

Când rămâneam mai mulți în aceeași parcare, cineva întreba ce facem de mâncare. De acolo începea organizarea. Unul avea o oală, altul ceva în frigider, altul se oferea să dea sfaturi. Ultima categorie nu lipsea niciodată.

„Mai pune puțin.”

„Mai lasă.”

„Acum e gata.”

Trei oameni puteau să spună lucrurile astea despre aceeași mâncare în același minut. Cel care gătea îi trimitea să aducă pâine, ca să aibă și ei o contribuție măsurabilă.

Ne așezam cum puteam. Pe scaune pliante, pe o bordură, pe treapta cabinei. Uneori era prea cald, alteori începea să bată vântul exact când puneam farfuriile. Nu era confortul de acasă. Dar aveam cu cine să comentez că lipsește.

La început vorbeam despre curse. Cine de unde vine, unde merge, ce firmă l-a ținut. După aceea ajungeam la lucruri pe care nu le-ai fi ghicit uitându-te la camioane. Un om povestea de copii, altul de ceva ce voia să repare acasă. Unul scotea o fotografie și o arăta, apoi își punea telefonul la loc cu grijă.

Puteau să apară și laudele. Câți kilometri, ce încărcătură, ce drum imposibil. Le ascultam cu măsura necesară. Știam că memoria lucrează diferit după a doua poveste și că unele curți se îngustează de la o relatare la alta.

Eu aveam destule întâmplări în care ieșisem prost. Era mai simplu să le spun pe acelea. Când povestești cum ai urmărit un Fiat Panda fără să știi cine e în el, nimeni nu simte nevoia să demonstreze că el e și mai priceput. Râde și, de obicei, își amintește o prostie a lui.

Nu toate întâlnirile au fost frumoase. Am dat și de oameni cu care n-aș fi vrut să stau încă cinci minute. Au fost certuri, discuții care au luat-o razna, seri în care m-am întors în cabină fiindcă îmi ajunsese. O parcare nu face oamenii automat prieteni.

Dar cei cu care mi-a fost bine mi-au rămas în minte într-un fel aparte. Despre unii nu mai știu nimic. Nu ne-am adăugat nicăieri, nu ne-am promis că ne vedem. Am mâncat, am vorbit, ne-am spus drum bun. Dimineața, locul lor era gol.

Câteodată mă gândesc la cineva după ani și nu-mi vine numele. Îmi vine vocea. Îmi amintesc cum ținea cana sau cum se ridicase să mă ajute. E ciudat cât poți să păstrezi dintr-un om întâlnit o singură dată.

Am învățat să nu refuz din reflex orice invitație la o cafea. Dacă eram obosit, spuneam că stau puțin. Uneori chiar stăteam puțin. Alteori mă prindea discuția și mă întorceam la camion mai liniștit decât coborâsem.

După masă strângeam. Oala, farfuriile, scaunele, resturile. Lucruri obișnuite. Unul mai spunea o glumă în timp ce împăturea masa. Altul își căuta capacul de la cutie. Îmi plăceau și minutele acelea, când se termina seara fără să trebuiască să anunțe nimeni.

În cabină era aceeași lumină, același pat, aceeași alarmă de pus. Doar că nu mai simțeam nevoia să deschid imediat telefonul. Pentru câteva ore vorbisem cu oameni care stătuseră chiar lângă mine.