Povești de prin parcări

Numărul 45 și ziua care nu încăpea în planul dispecerului

Firenze, Pistoia, descărcări și încărcări, toate înainte să se facă târziu. Pe hârtie mergea. La prima adresă, nici în parcare nu aveam loc.

Planul era simplu. Prima descărcare la Esselunga, în zona Firenze. A doua la Pistoia. Încă una înainte de prânz, apoi două încărcări. Când mi l-a trimis, dispecerul probabil se și vedea seara cu treaba terminată.

Eu am ajuns la prima adresă pe la șapte. N-aveam loc nici în parcare.

Am lăsat camionul unde se putea, mi-am pus vesta și m-am dus la poartă. Acte, număr de telefon, așteptare. Totul foarte cunoscut. M-am întors în cabină și am început programul de om care nu are ce face, dar nici nu se poate apuca de ceva.

Mă așezam. Mă ridicam. Mă uitam la telefon. Verificam dacă au plecat alții. Mai vedeam câte un camion intrând și îmi făceam speranțe fără nicio bază.

Pe la zece l-am sunat pe dispecer.

„Avem o problemă.”

„Lasă că sun eu.”

A sunat. După un timp mi-a comunicat soluția: la prima nu mă descărcau până după unu, așa că era mai bine să merg la a doua. Aceia închideau la douăsprezece. Făceam Pistoia și mă întorceam.

Pe hartă părea rezonabil. În realitate, trebuia să ies, să ajung, să găsesc firma, să descarc și să revin. Dar încă aveam speranța aceea încăpățânată că ziua se poate repara dacă pornești motorul.

Am plecat. La Pistoia am găsit strada. Aveam nevoie de numărul patruzeci și cinci.

O sută douăzeci și șapte. Optzeci și șapte. Șaptezeci și trei. Cincizeci și cinci. Patruzeci și șapte.

Și gata.

Strada se termina. Mai departe începea alta. M-am uitat la adresă. Am verificat harta. Era acolo. Numărul patruzeci și cinci își luase însă liber.

Am făcut o tură și am reluat. De data asta mai încet, spre bucuria celor din spate. Aceleași numere, același rezultat. Nu voiam să recunosc, dar clădirile aveau mai multă consecvență decât mine.

Am găsit un loc să opresc și am sunat la firmă. Omul a răspuns amabil. I-am explicat unde sunt și a spus că vine după mine. Am așteptat să mă identifice el. Mai plecasem odată după primul autoturism care făcuse un gest și mă trezisem la zece kilometri distanță, după omul greșit.

A apărut, s-a uitat la camion și i s-a schimbat fața.

„Avem o problemă.”

Îmi venea să-i spun că expresia era deja rezervată de mine pentru dimineața respectivă.

„Nu intri cu ăsta. Noi am spus să trimită un camion mai mic.”

M-am dus cu el să văd. Avea dreptate. Accesul era prea strâns. Numărul exista, numai că nu fusese pus acolo cu gândul la mine și la remorcă.

Am sunat iar la dispecerat. Altă așteptare, alte discuții. Am băut o cafea, am fumat, m-am uitat la marfa pe care o plimbam fără succes. Când a revenit telefonul, soluția era completă:

„Nu mai descarci. Adu-o înapoi.”

Frumos. Făcusem drumul, găsisem numărul și confirmasem că nu aveam de ce să vin. Toate înainte de prânz.

M-am urcat și am pornit spre Esselunga. Nici nu apucasem să mă liniștesc că a sunat telefonul. Erau cei de la prima descărcare.

„Puteți intra.”

Acum puteam. Exact acum, când eram departe.

Le-am explicat că plecasem la o altă adresă și că mă întorc. Am încercat să spun cât mai limpede că venisem de dimineață, că așteptasem, că urma să ajung cât puteam de repede.

Omul n-a avut nevoie de atâtea detalii.

„Când ajungeți, vă puneți din nou la coadă.”

La unu eram tot acolo. Cu toată marfa în camion și cu mai mulți kilometri decât dimineață. Programul dispecerului avea trei descărcări. Al meu avea o cafea, două apeluri importante și cunoașterea amănunțită a unei străzi din Pistoia.

M-am întins pe pat și am pus telefonul lângă mine, cu sunetul tare. În parcare a intrat un alt camion. Șoferul a coborât cu actele și s-a îndreptat hotărât spre poartă.

Mi-a părut rău de el. Încă mergea cu speranță.