Povești de prin parcări

Nea Ion și sfatul pe care l-am înțeles prea târziu

L-am întâlnit într-un weekend la Jonquera. El avea ani de drum. Eu aveam energie și răspunsuri. Unele vorbe au avut nevoie de timp ca să ajungă la mine.

Pe nea Ion l-am ascultat într-un weekend la Jonquera. Am spus ascultat, dar mai corect ar fi că l-am lăsat să vorbească. Era o diferență pe care atunci n-o recunoșteam.

Omul avea mulți ani de camion. Stătea liniștit, vorbea fără să ridice vocea și nu părea preocupat să mă impresioneze. Eu eram tânăr și aveam exact problema opusă. Voiam să se vadă că pot. Dacă exista o cursă grea, eram disponibil. Dacă se putea ajunge mai repede, încercam. Îmi plăcea să fiu omul pe care se poate conta și nu mă întrebam prea des cât mă costa.

„Ai grijă de tine, măi băiete”, mi-a spus. „Nu-ți face nimeni statuie.”

Am dat din cap. Știam eu. Toți bătrânii spuneau ceva asemănător. În mintea mea, ei obosiseră fiindcă aveau o vârstă. Eu încă n-aveam, deci discuția nu mi se aplica în întregime.

Nici nu l-am contrazis. M-am purtat respectuos. Poți să ignori foarte politicos un om care încearcă să-ți facă bine.

Au trecut anii. Într-o după-amiază de vară am ajuns la Modena Nord, unde urma să stau până a doua zi. Aveam de dus o remorcă cu conserve de roșii la un centru logistic. În bord vedeam o temperatură atât de mare, încât îmi venea să cred că senzorul stătea lipit de ceva încins. Afară era greu de suportat. În cabină, fără răcire, și mai rău.

Am încercat să mă odihnesc. A doua zi m-am trezit cu dureri în tot corpul și cu o durere de cap care mă făcea să închid ochii. Mi-am spus că răcisem. Că trece. Că descarc și văd după.

În timpul descărcării îmi era frig, deși afară se încălzise bine. Simțeam că am febră. Mă mișcam greu și mă supăram pe mine pentru asta, de parcă eram leneș. Aveam de ajuns la încărcare și voiam să termin ziua cum o plănuisem.

Am continuat.

Până spre prânz începusem să respir tot mai greu. Mă lua un tremurat pe care nu-l puteam controla. M-am ținut o vreme de ideea că beau ceva cald, mă opresc puțin și îmi revin. Eram încă omul care credea că aproape orice se repară dacă nu te plângi.

Am sunat la dispecerat. Le-am spus că nu mă simt bine și am întrebat dacă putem muta descărcarea pentru a doua zi. Mi s-a spus că marfa era urgentă. Să încerc totuși.

Am acceptat. De aici înainte nu mai pot să dau vina doar pe graba lor. Eu simțeam ce se întâmplă cu mine. Eu le spusesem și tot eu m-am întors la volan.

Nu-mi amintesc bine cum am ajuns la descărcare. Tocmai asta mă sperie când mă gândesc acum. Sunt bucăți lipsă dintr-o zi în care conduceam un camion. În loc să mă opresc, îmi foloseam puțina putere rămasă ca să duc marfa unde trebuia.

După descărcare am primit următoarea indicație. Să merg spre altă firmă și să rămân în zonă, pentru încărcarea de dimineață. Am încercat. N-am ajuns.

Am intrat într-o parcare de pe traseu. Era spre seară. Afară, căldură. Eu stăteam sub plapumă și tremuram. Nu mai puteam să mă mint că aveam nevoie doar de un ceai. Respirația cerea un efort care mă speria și telefonul mi se părea greu în mână.

Am format 112.

A răspuns o femeie. Trebuia să-i spun unde sunt și ce am. Două lucruri simple. Îmi petrecusem viața explicând pe unde mă aflu, pe lângă ce ieșire, la ce poartă. Acum nu reușeam.

„Nu pot să respir.”

Am repetat. Mai mult nu mi-a ieșit. O auzeam întrebându-mă numele și locul. În cap răspundeam. Gura nu mă ajuta.

Nu știu cât a durat până au ajuns. Îmi amintesc sirena și doi oameni urcând în cabină. Îmi amintesc fragmente din ambulanță. O femeie vorbea cu mine, mă întreba de familie, de copii. Încerca să mă țină acolo, atent la ea.

Eu îi răspundeam tot mai puțin. Mi se părea că o aud de departe, deși era lângă mine. Nu-mi mai simțeam mâinile cum trebuie. Voiam să mișc degetele și nu reușeam. Am încercat să deschid ochii și iar n-am putut.

În mintea mea au apărut copiii. Fără o scenă întreagă, fără vreo explicație. Doar ei și gândul că îi iubesc. Mi-a trecut prin cap că nu le spun atunci, că nimeni nu mă aude. Apoi nu mai știu.

M-am trezit la spital. Mi s-a spus că intrasem în stop respiratoriu și că fusesem foarte aproape să mor. Nu vreau să înfrumusețez ce nu-mi amintesc. Nu am văzut lucruri extraordinare și nu am primit răspunsuri despre viață. Am deschis ochii într-un spital și mi-a fost frică de cât de aproape fusesem să nu-i mai deschid.

Abia mai târziu mi-a revenit în minte nea Ion. Parcarea, vocea lui, felul în care îmi spusese să am grijă de mine. Îl crezusem obosit. Omul era atent.

Schimbarea n-a fost una spectaculoasă, făcută dintr-o dată. Nu m-am trezit brusc înțelept. Am mai greșit. M-am mai grăbit. Dar anumite cuvinte n-au mai avut aceeași putere asupra mea. „Urgent” a rămas important pentru marfă. N-a mai fost un motiv suficient să ignor ce simt.

Mi-a luat timp să pot spune „nu pot” fără să adaug imediat „dar încerc”. Mi-a luat timp să nu mă simt vinovat când mă opresc. Încă învățam un lucru pe care nea Ion încercase să mi-l spună într-o singură propoziție.

Nu i-am mulțumit atunci cât trebuia. Îmi pare rău. Aș fi vrut să-l mai întâlnesc o dată în parcarea aceea, să mă așez lângă el și să nu-mi pregătesc în minte răspunsul înainte să termine de vorbit.