Povești de prin parcări

La rampa din Pianiga, orgoliul nu ajută la manevră

Douăzeci de paleți de pâine și o manevră care nu voia să iasă. Un coleg mai tânăr mi-a oferit ajutorul, iar eu a trebuit să-mi parchez întâi orgoliul.

La depozitul din Pianiga am ajuns cu vreo douăzeci de paleți de pâine feliată. Pâinea era pregătită pentru consum. Eu eram pregătit pentru descărcare. Depozitul nu era pregătit pentru niciunul dintre noi.

Mi-au luat numărul de telefon și m-au trimis în parcare. Mă sunau ei. Expresia asta mi-a provocat, de-a lungul vieții, mai multe dezamăgiri decât aproape orice promisiune. În tinerețe o auzeam de la fete. Mai târziu, de la magazioneri. Rezultatul era cam același, numai că la depozit mai aveam și marfa după mine.

După câteva ore am coborât. Aveam nevoie de o cafea și de dovada că încă puteam să-mi îndrept picioarele. Mă plimbam pe lângă camion când am auzit:

„Aștepți de mult?”

M-am uitat la omul din fața mea, apoi puțin în spate. Să nu răspund cu entuziasm unei întrebări adresate altuia, că mi se mai întâmplase și nu-mi îmbunătățise ziua.

Era un coleg tânăr. Am început să vorbim. Mi-a spus că se afla la a doua cursă. A doua. Eu aveam deja în spate destule cât să încep să ofer sfaturi fără să mă roage nimeni.

M-am uitat la camionul lui, la rampele din depărtare și am decis să fiu om bun.

„Când te cheamă, intru cu tine. Te ajut s-o bagi.”

„Mulțumesc, colegul. Încerc singur.”

Răspuns politicos, normal. Numai că în capul meu a sunat puțin altfel. Aha, deci vrei singur. Bine, bibane. Să vedem.

Vezi cum funcționează prostia? Cu două secunde înainte voiam să-l ajut. Acum o parte mică și penibilă din mine aștepta să se încurce, doar ca să am dreptate. Nu i-am spus, bineînțeles. În exterior rămăsesem un coleg foarte cumsecade.

Când ne-au chemat, am plecat spre rampe cam în același timp. I-am făcut semn să intre primul. Avea spațiu, putea să se așeze liniștit. Eu veneam după el, cu toată experiența mea și cu tandemul din dotare.

Băiatul a făcut bucla, a îndreptat, a băgat marșarier. Două bipuri și era la rampă. Din prima.

M-am uitat puțin. Frumos. Nu-mi convenea, dar frumos.

A venit rândul meu. Mă așez, mă uit în oglinzi, încep să dau înapoi. Eu aveam rampa unsprezece. Remorca mea dezvoltase un interes inexplicabil pentru treisprezece.

Oprește. Înainte. Îndreaptă. Iar înapoi.

Acum pleca în partea cealaltă. Am deschis geamul, de parcă aerul din exterior putea să-mi îmbunătățească geometria. M-am mai uitat în oglindă. Rampa era acolo, mare, dreaptă, disponibilă. Eu eram problema, dar încă nu ajunsesem la această concluzie.

La a treia încercare am început să-i vorbesc camionului. Nu frumos. La a patra am observat mișcare lângă cabină.

Venise băiatul.

„Colegu, vrei să te ajut?”

Am simțit cum mă încălzesc și în locuri în care nu aveam treabă cu manevra. Puteam să spun da. Era un răspuns simplu. Dar pentru asta ar fi trebuit să-mi coboare și orgoliul din cabină, iar el încă se ținea bine de scaun.

„Stai liniștit, o bag.”

Am băgat-o. Din vreo cinci manevre. Când am coborât, m-am uitat în jur să văd dacă filmează cineva. Mi se părea păcat să rămână un asemenea moment doar între noi.

Băiatul stătea lângă camionul lui. N-a râs. N-a făcut observații. Eu, în loc să apreciez asta și să tac, am simțit nevoia să mă explic.

„Știi, tandemul e mai lung. Intră mai greu.”

„Da, colegu. Știu.”

Nu mai știu dacă mă credea. Eu nu mă credeam, ceea ce îngreuna puțin conversația.

Am terminat de descărcat înaintea lui. Cu paleții a ieșit, bineînțeles, altă discuție. Lăsasem douăzeci, primeam mai puțini. Am semnat, am comentat, m-am întors la cabină. Ziua încă avea resurse să mă enerveze.

Am pornit motorul și m-am pregătit să plec. Atunci l-am auzit, pe lângă geamul deschis:

„Colegu, vrei să te ajut să ieși?”

De data asta am râs. Ce naiba să mai fac? Omul câștigase cinstit.