Povești de prin parcări

La coada de cereale, poveștile nu au limită de tonaj

Cât încape într-un camion? Depinde pe cine întrebi în parcare. La cereale, între două cafele, poveștile cresc mai repede decât se mișcă rândul.

În transportul de cereale, poveștile se spun cu o siguranță care te poate face să crezi că toate regulile lumii au fost scrise greșit. Te așezi lângă câțiva colegi și, după zece minute, ai auzit o cantitate de marfă pe care n-ai vrea s-o întâlnești nici în acte.

„Dacă nu dă pe afară, nu-i plin”, spune unul.

Altul îl aprobă și mai adaugă câteva tone din memorie. La fiecare repovestire, camionul duce mai mult. Până seara ar putea să alimenteze singur un siloz.

Am adunat și eu glumele astea. Despre greutatea care e bună numai când ești gol. Despre camionul pe care nu merită să-l speli fiindcă ori plouă, ori intri iar în praf. Despre cricul care, când vede ce are de ridicat, ar mai chema un coleg.

Râdem. Numai că, dacă stai suficient prin parcări, înveți să deosebești povestea spusă de dragul mesei de ce ai accepta efectiv să faci cu camionul tău. Eu mi-am pierdut interesul pentru demonstrații în care câștigă o încărcătură și pierd frânele, cauciucurile sau omul de la volan.

În schimb, portul merită povești fără să inventezi nimic. Intri cu planuri. Ai calculat cât stai, unde mergi după, poate și la ce oră mănânci. Apoi te așezi la coadă și ai timp să vezi cum se modifică toate.

Unul coboară, întreabă ceva, se întoarce.

„Ce zic?”

„Că mai durează.”

Această informație circulă pe tot rândul de camioane și nu schimbă nimic. Dar măcar știm împreună.

Mai apare câte un sfat despre paznic, despre poartă, despre cine intră și cine a rămas pe dinafară. Dacă asculți toate variantele, până la urmă nu mai știi nici tu unde ești. Îți verifici actele doar ca să rămână un lucru sigur.

Iar fermierul care îți spune „intri fără probleme” este rudă apropiată, profesional vorbind, cu omul care trimite un ansamblu la întors unde a întors o betonieră. El cunoaște terenul pe vreme bună, cu vehiculul lui. Tu ajungi după ploaie, cu al tău.

„E tare pământul.”

Te uiți la urme. Te uiți la nori. Întrebi de tractor înainte să întrebi unde descarci. Omul râde și spune că exagerezi. Uneori exagerezi. Alteori ajungi să-l vezi venind cu șufa și nu mai râde nimeni la fel de tare.

Îmi plac poveștile de la cereale fiindcă oamenii le spun fără grabă. Au așteptat destul cât să știe să umple timpul. Cineva pune de cafea, altul verifică rândul, iar cel care povestește cel mai tare are grijă să mai tragă un ochi la camion. Să nu se miște coada și să rămână tocmai el pe loc.

În meseria asta, poți să fii mare cunoscător la discuții și să te cheme cineva din spate pentru că n-ai văzut că s-a eliberat rampa. Se întâmplă. Atunci strângi scaunul, termini cafeaua din două înghițituri și te întorci la treabă.

Restul regulilor le mai stabilim data viitoare.