Povești de prin parcări

De ce mă întorc la camion, după toate plecările

Cozi, oboseală, zile departe de copii. Și totuși, mă întorc. Despre ceea ce încă îmi place în meseria asta și ce am învățat să nu-i mai dau.

Cu atâtea cozi, atâta oboseală și atâtea plecări, întrebarea e firească: de ce mai fac meseria?

Mi-am pus-o și eu. De mai multe ori decât am spus cu voce tare. Mai ales în serile în care mă uitam la marfa din acte și nu mai simțeam nicio plăcere că o dusesem unde trebuia. Terminasem doar o zi și urma alta.

N-am un răspuns care să fie valabil în fiecare dimineață. Uneori merg fiindcă asta e munca mea și am de plătit lucruri. Nu mă trezesc zilnic emoționat în fața volanului. Mai caut o șosetă, mai vărs cafeaua, mai bombăn pentru că alarma a sunat exact când începusem să dorm bine.

Dar sunt și zile în care îmi place. Îmi place concret, fără să mă conving singur. Un drum pe care camionul merge bine. O manevră făcută curat. Un loc nou în care ajung fără să mă rătăcesc. Omul care îmi spune mulțumesc după ce descarc și chiar pare să vorbească cu mine.

Îmi place să învăț ceva despre o țară din felul în care își deschid oamenii magazinele dimineața. Să găsesc un loc în care pot opri și să mă plimb puțin. Să văd munții când ies dintr-un tunel. Nu le văd pe toate în fiecare zi. De asta le observ când apar.

Îmi place și liniștea anumitor ore de condus. Când sunt odihnit, când drumul e bun și nu sună telefonul. Nu înseamnă că sunt liber să fac orice. Am program, răspundere, destinație. Dar îmi place felul în care îmi fac treaba în acele ore.

Am avut perioade cu plecări lungi și perioade în care am dormit mai des acasă. Cunosc diferența. Nu cred că un om devine șofer mai adevărat doar fiindcă stă mai multe săptămâni plecat. Colegul care livrează zilnic prin oraș are alte greutăți. Cel cu traseu fix are altele. Nu-mi trebuie o clasificare ca să-mi respect meseria.

Nici nu cred că trebuie să suferi ca să dovedești că îți place. Am confundat lucrurile astea când eram mai tânăr. Dacă era greu, însemna că fac ceva important. Dacă rezistam, însemna că sunt bun. Am plătit destul pentru confuzia asta.

Astăzi mă bucur mai mult de o cursă terminată fără să mă distrug ca s-o termin. Să descarc, să-mi fac treaba, să ajung cu camionul întreg și să mai am energie să vorbesc normal cu un om. Pare puțin. Pentru mine a devenit un criteriu bun.

Mă gândesc uneori ce aș fi făcut dacă alegeam altceva. Nu știu. Poate m-aș fi descurcat. Poate aș fi avut o viață mai așezată în anumite privințe. N-are rost să pretind că toate celelalte variante ar fi fost mai rele doar ca să mă simt eu mai bine cu a mea.

Știu însă că am trăit lucruri pe care nu le-aș fi întâlnit altfel. Am văzut cum sunt eu când mi-e frică, când mă fac de râs, când trebuie să cer ajutor. Unele descoperiri nu mi-au plăcut deloc. Tot ale mele sunt.

Și mai există băiatul de pe centură. Nu îl invoc la fiecare factură sau la fiecare noapte proastă. Dar îl recunosc în felul în care mă uit încă la un camion bine îngrijit. În atenția cu care ascult un motor vechi. În bucuria care mai apare, uneori, când urc la volan.

Nu vreau să-mi conduc viața numai după dorința lui de atunci. El nu știa tot. Eu știu mai mult și trebuie să am grijă de omul care a crescut între timp.

Mă întorc fiindcă încă îmi place suficient cât să aleg meseria asta. Dar încerc să mă întorc și acasă cu mai mult din mine decât oboseala.