Povești de prin parcări

Cina de 78 de euro: locul de parcare părea o afacere

Restaurantul avea umbră și loc pentru camion. Părea o oprire excelentă. Abia după cină am aflat cât mă costase, de fapt, liniștea aceea.

După o coadă lungă pe autostradă, orele de condus nu-mi mai permiteau mult optimism. În următoarele parcări urma să ajungă toată lumea din spatele meu și jumătate din cei din față. Am ieșit pe național să caut ceva.

La câțiva kilometri am găsit un restaurant cu loc pentru vreo trei camioane. Era și puțină umbră. Din punctul meu de vedere, locul avea deja două recomandări excelente. Am parcat și m-am întins pe pat cu telefonul în mână.

După o vreme mi s-a făcut foame. Am deschis frigiderul. Mai degrabă ca să mă conving că nu apăruse între timp ceva nou. Nu apăruse. Aveam genul acela de provizii din care poți să faci o masă doar dacă definești foarte larg cuvântul masă.

M-am uitat pe aplicația de livrări. Nimic. Eram prea departe. Pe hartă puteai să ajungi la mine, dar mâncarea nu părea interesată.

Am coborât la restaurant.

Era aproape gol. M-am așezat și a venit un ospătar care mi-a spus ce aveau. Paste, carne, cartofi. Am comandat. În locurile în care mâncam de obicei, un meniu de felul acesta avea un preț pe care îl puteam plăti fără să-mi reorganizez săptămâna.

N-am cerut lista de prețuri. Ține minte detaliul ăsta, că el finanțează toată povestea.

Pastele au fost bune. Carnea era mai crudă decât îmi doream. Am privit-o puțin înainte să încep. Nu voiam să fac scandal. Îmi era foame, eram obosit și aveam tendința să tratez tot ce ajunge în farfurie ca pe un ajutor venit la timp.

Am mâncat. M-am mai uitat pe telefon. Mi-am zis că, până la urmă, oprirea ieșise bine. Găsisem loc, mâncasem, aveam seara liberă. Uneori îmi ajunge puțin ca să devin optimist. Viața ține evidența acestor momente și intervine.

La casă i-am spus numărul mesei. În sală eram atât de puțini, încât putea să mă identifice și după felul în care intrasem, dar am respectat procedura.

Omul a apăsat câteva butoane.

„Șaptezeci și opt de euro.”

M-am uitat la el.

„Pentru mine?”

A dat din cap.

„Doar eu am mâncat. Pe ceilalți nu-i cunosc.”

A zâmbit. Nu zâmbetul omului care descoperă o greșeală. Zâmbetul omului care a mai auzit gluma și așteaptă banii.

Am luat nota. M-am uitat la ea. Cifrele nu scădeau dacă le citeam mai încet. Mi-a trecut prin cap că poate atinsesem ceva la intrarea în parcare și îmi puseseră paguba la masă. Nu. Mâncarea era.

N-aveam atâția bani cash. Am întrebat de card cu o politețe bruscă. Până atunci eram revoltat. Dacă n-aveau POS, urma să fiu și foarte încurcat.

Avea.

Am apropiat cardul, am auzit confirmarea și m-am uitat din nou la om. El mi-a mulțumit. I-am răspuns ceva, nu mai știu ce. Un om matur acceptă consecințele propriilor alegeri. Eu le-am acceptat murmurând până la camion.

M-am urcat și am mai deschis o dată frigiderul. Conținutul era același, dar acum îl priveam cu mai mult respect. Parcă se putea totuși face ceva din el.

În pat m-am întors de pe o parte pe alta. Încercam să-mi aduc aminte gustul cărnii, să nu se piardă investiția. Șaptezeci și opt de euro trebuiau să producă o amintire mai lungă decât o cină obișnuită.

Au produs. Uite, încă povestesc.