Povești de prin parcări
Când sună Cosmin, dispecera așteaptă problema
Am sunat doar să spun bună dimineața. Dispecera a tăcut. Între comenzi, remorci și surprize la încărcare, ajunsese să-mi recunoască problemele după voce.
Într-o dimineață mi-am sunat dispecera și mi-am dat seama că femeia începuse să se teamă de mine. A răspuns, dar n-a spus nimic. Aștepta problema.
„Neața!”
„Ce s-a mai întâmplat?”
„Nimic. Voiam să-ți spun că ajung după trei la prima descărcare.”
Cred că s-a uitat la telefon să verifice dacă sunt chiar eu. O sunasem fără camion blocat, fără adresă greșită, fără vreun paznic care să mă fi trimis înapoi. Doar ca s-o anunț ceva. Trebuia să fie o capcană.
Nu spun că avea o viață ușoară cu mine. Au fost zile în care i-am stricat calculele doar deschizând gura. Ea avea pe ecran un traseu frumos, niște ore care se legau, o încărcare pusă exact unde trebuia. Eu eram la poartă, unde nimeni nu știa de mine.
„Au zis că nu mă descarcă.”
„Cum să nu te descarce? Am vorbit.”
„Mai vorbește o dată. Prima discuție n-a ajuns până la ei.”
Uneori era vina clientului. Alteori, a organizării. Și existau, bineînțeles, zilele în care eu contribuiam personal la dezvoltarea haosului.
Primisem odată un program pus la punct. Ce remorcă să iau, unde să merg, ce să încarc după. Aveam tot. Nici nu era nevoie să improvizez, ceea ce, în cazul meu, ar fi trebuit să crească șansele de reușită.
Am cuplat remorca și am plecat.
La prima descărcare am aflat că luasem remorca greșită.
Nu o stradă greșită, pe care o întorci. Nu o hârtie uitată, pe care ți-o trimite cineva. Remorca. O adusesem frumos, întreagă, numai că nu era aceea.
Am verificat din nou mesajul. Cifrele din telefon erau cele corecte. Cifrele de pe remorcă erau altele. Am încercat câteva secunde să găsesc o explicație în care eu să nu fiu complet vinovat. N-am găsit.
Cel mai greu n-a fost să-mi dau seama. A fost să sun.
Mă uitam la numele din telefon și îmi pregăteam începutul. „Avem o problemă” mi se părea cam nedrept, fiindcă o făcusem singur. „S-a produs o încurcătură” suna ca și cum se întâmplase în lipsa mea. Până la urmă am spus direct.
La celălalt capăt s-a făcut liniște. O liniște muncită, în care probabil treceau prin cap toate telefoanele ce trebuiau date din cauza mea.
Am stat după aceea o bună bucată de vreme pe curse locale. Nu era nevoie să-mi explice nimeni de ce. Începeam să înțeleg că încrederea se poate pierde și prin cuplare.
De atunci îmi imaginez uneori ședințele de la birou. Șeful îi felicită pe cei cu rezultate bune, discută despre kilometri și descărcări, apoi se oprește la cel care a greșit.
„Luna asta n-ai mers bine.”
„Mă dați afară?”
„Mai rău. Îl preiei pe Cosmin.”
Omul cere imediat o șansă să se îndrepte.
Glumesc, dar știu că munca lor poate să fie grea. Să legi curse pentru atâtea camioane și să-ți sune telefoanele toată ziua nu e relaxare. Mai ales când unul dintre șoferi verifică numărul remorcii după ce a ajuns cu ea la destinație.
Tocmai de asta mă enervează când nu ne ascultăm. Eu nu văd toate calculele din birou. Omul din birou nu vede poarta îngustă din fața mea. Dacă îi spun că nu încap, nu încerc să-i stric programul. Poarta există și după ce închidem telefonul.
În dimineața aceea, când am sunat doar să anunț ora, am simțit nevoia s-o liniștesc.
„Chiar n-am nicio problemă.”
„Bine, Cosmin.”
A spus-o prudent. Am înțeles-o. Până la trei mai erau câteva ore.