Povești de prin parcări

Căciula bunicului: de unde începe dragostea pentru camioane

Înainte de salarii și de kilometri, a fost căciula bunicului, care mirosea a benzină. O poveste despre copilărie și începutul unei meserii.

Căciula bunicului mirosea a benzină și a ulei de motor. Nu știu cum reușea. Poți să lași o haină lângă sobă, s-o scuturi, s-o scoți la aer. A lui tot a șofer mirosea. Dacă mă întreba cineva pe atunci cum miroase meseria pe care vreau s-o fac, îi dădeam căciula.

Nu mă interesau salariile. Nici câte zile ai liber, nici dacă firma plătește la timp. Aveam alte criterii de angajare: să fie camionul mare, să aibă multe viteze și, dacă se poate, să mă lase cineva să ating volanul.

Locuiam în Galați, aproape de centură. În anii aceia nu treceau camioanele unul după altul, ca acum. Așteptai. Se auzea câte o mașină, mai trecea cineva pe bicicletă, apoi venea zgomotul pe care îl căutam. Unele Rabe urcau de la combinat încărcate și le auzeam înainte să le văd. Mă ridicam de unde stăteam, de parcă veniseră pentru mine.

Maică-mea nu era încântată de pasiunea asta. Drumul era drum, eu eram copil, iar explicația că mă duc doar să mă uit nu-i îmbunătățea deloc părerea.

„Unde pleci?”

„La un prieten.”

„Să faci ce?”

„Să jucăm fotbal.”

Plecam fără minge. Noroc că nu eram singurul copil din cartier și presupunea că o avea altul. În realitate, mă duceam să stau pe lângă centură, la distanța la care îndrăzneam să mă apropii. Mă uitam la cabine, la roțile din spate, la oamenii de sus. Uneori ridicam mâna. Dacă primeam o goarnă, aveam ce povesti toată ziua, deși povestea nu avea decât atât: trecuse un camion și mă văzuse șoferul.

Nu știam în ce țară merge. Nici dacă avea chef de condus. Pentru mine, omul acela știa tot. Știa pe unde s-o ia, ce să facă dacă se strică ceva, unde se termină drumul. Îl vedeam câteva secunde și îi acordam o încredere pe care, mai târziu, aveam să aflu că nici GPS-ul nu o merită.

Un prieten voia să se facă cosmonaut. Mi se părea o complicație inutilă. Trebuia să pleci de tot de pe pământ, iar eu aveam destule de văzut aici. Îmi ajungea o cabină. Unde dormea omul, ce avea în dulapuri, cum era să te trezești într-un loc și seara să fii în altul? Astea mă preocupau.

De la bunicul ascultam tot ce prindeam. Uneori probabil nici nu era vreo întâmplare deosebită. Pentru el fusese o zi de muncă. Pentru mine, faptul că plecase și se întorsese cu mașina întreagă avea ceva spectaculos. Îl urmăream când vorbea și așteptam partea cu drumul. Adulții puteau să discute și despre alte lucruri. Eu aveam subiectul meu.

Nu-mi amintesc să-mi fi ținut un discurs despre meserie. Cred că ar fi și râs dacă îi ceream unul. Îmi ajungea să-l văd. Avea gesturile acelea sigure ale unui om care făcuse același lucru mulți ani și nu mai simțea nevoia să demonstreze nimic.

Eu urma să demonstrez. Mult, prost și uneori pe sănătatea mea. Dar până acolo mai aveam de crescut.

Astăzi, când ies din cabină cu o cafea și mă așez pe marginea unei parcări, mi se mai întâmplă să urmăresc un camion până dispare. Știu deja ce poate să-l aștepte pe șofer: coadă, rampă, un portar nemulțumit. Tot mă uit.

Și uneori îmi vine în minte căciula. Nu întreagă, cu toate detaliile ei. Doar mirosul. Atât îmi trebuie ca să mă întorc, pentru o clipă, la vârsta la care încă nu condusesem nimic și eram convins că îmi alesesem cea mai frumoasă meserie din lume.