Povești de prin parcări

Bunicul a venit la examen. Atât. Și a fost de ajuns.

A făcut o sută de kilometri doar ca să fie lângă mine la examen. Unele forme de încurajare nu au nevoie de discursuri, dar rămân cu tine toată viața.

În ziua examenului, bunicul a venit de la vreo sută de kilometri ca să fie lângă mine. Nu conducea el. Nu avea nimic de rezolvat la școală. Eu aveam examen și el venise.

Abia mai târziu am înțeles cât de mult poate să însemne un lucru atât de simplu.

Dimineața eram adunați mai multe clase de la liceul auto. Fiecare își ducea emoțiile cum putea. Unii vorbeau mult, alții repetau lucruri pe care le știau deja. Eu mă uitam în jur și încercam să-mi dau seama dacă și ceilalți simt că de ziua asta depinde aproape tot.

Pentru mine, permisul nu era ceva ce urma să țin în portofel până se ivea ocazia. Îl așteptasem. Îmi făcusem planuri cu el înainte să-l am. De asta mă speria atât de tare posibilitatea să greșesc.

Bunicul nu mă bombarda cu sfaturi. Mai întreba câte ceva, mai stătea în tăcere. Mă uitam la el și mă linișteam puțin. Apoi îmi aduceam aminte de examen și îmi reveneam la starea inițială de disperare.

„Să fii atent”, mi-a spus.

Atât. Nu mi-a explicat că trebuie să reușesc pentru familie, pentru nume, pentru neam. Îi mulțumesc și pentru asta. Aveam destulă presiune pusă de mine.

La proba practică eram o mulțime de flăcăi în remorcă și ne venea rândul la condus. Dacă povestesc acum, pare inventat, dar așa îmi amintesc ziua aceea: colegi în spate, instructorul și polițistul în cabină, eu încercând să par om care știe ce face.

Pe o străduță am virat și am intrat pe lângă niște copaci cu crengile lăsate. Cu fața camionului trecusem. De remorcă și de pasagerii ei entuziaști m-am ocupat, involuntar, prin metoda măturării.

Au început să vină înjurături din spate. Unele mă vizau direct, altele se extindeau asupra familiei. Eu eram atât de concentrat la condus, încât aproape reușeam să nu le aud. Aproape. Când ai douăzeci de colegi care îți analizează manevra în cor, ajunge ceva și în cabină.

Nu m-am întors să le răspund. Aveam examen. Puteau depune reclamațiile după.

La final, când am aflat că am luat, am simțit mai întâi o slăbiciune în picioare. Toată dimineața mă ținusem drept cu forța. Acum nu mai era nevoie și corpul își cerea dreptul să mă facă de râs.

L-am căutat pe bunicul. Nu aveam nevoie să-i explic rezultatul. Cred că se vedea pe fața mea înainte să ajung la el.

În amintirea mea, ziua se oprește puțin acolo. Înainte de primul contract, de prima plecare lungă, de primul salariu. Eu luasem permisul, el era lângă mine și pentru o vreme nu ne lipsea nimic.

Ani mai târziu aveam să spun, în glumă, că atunci primisem dreptul să-mi stric programul de somn în mai multe țări. Că permisul ar fi trebuit să vină cu un set de perdele și cu numărul unui dentist care lucrează sâmbăta. Glumele astea le-am învățat după.

În ziua aceea voiam doar să-i arăt că pot.

Bunicul nu mai este. Mi-ar fi plăcut să mă vadă în unele locuri în care am ajuns. Să-i arăt cabina, să-l întreb ce părere are. Probabil ar fi găsit imediat ceva de comentat și mi-ar fi prins bine. Am îmbătrânit destul cât să-mi lipsească și observațiile pe care, la douăzeci de ani, aș fi vrut să le evit.

Când mă gândesc la examen, nu crengile îmi vin primele în minte. Nici polițistul. Îl văd pe el așteptând să termin. Făcuse o sută de kilometri pentru o zi care conta pentru mine și nu se grăbea nicăieri.