Povești de prin parcări

Băiatul care putea orice coboară acum mai atent din cabină

La început săream din camion. Acum mă uit unde pun piciorul. Anii schimbă corpul, iar meseria te obligă, până la urmă, să-ți asculți limitele.

La început săream din cabină. Acum mă uit întâi unde pun piciorul. Dacă am și ceva în mână, mă organizez de parcă urmează o operațiune mai complicată. Anii au schimbat anumite lucruri fără să-mi ceară părerea.

Pe vremuri coboram din remorcă dintr-o mișcare. Îmi plăcea să fiu rapid. Mâncam repede, mergeam repede, mă enervam repede. Ultima deprindere am păstrat-o cel mai bine, din păcate.

Aveam pentru nopți cafea, energizante și convingerea că somnul se poate amâna suficient dacă ești hotărât. Când un coleg mai în vârstă îmi spunea s-o las mai ușor, mă uitam la el cum probabil se uită unii tineri la mine acum. Îl respectam, dar eram sigur că organismul meu vine din altă serie.

După aceea au început lucrurile mici. Un genunchi. O arsură la stomac. O dimineață în care eram obosit înainte să încep. Nu era nevoie să se întâmple ceva dramatic de fiecare dată. Uneori era suficient să cobor o treaptă și să-mi dau seama că nu mai merge să fac totul pe fugă.

Mă uit în urmă la felul în care mâncam și îmi vine să mă întreb cine mă urmărea. Două înghițituri, telefon, încă o gură, pleacă. Dacă stăteam zece minute să mănânc, mi se părea că pierd vremea. În schimb puteam să pierd trei ore la o rampă, ceea ce dovedește că lumea nu funcționa după economia mea de minute.

Mi-a fost greu să accept și nervii. Îi numeam temperament. Așa sunt eu, mă aprind repede, îmi trece. Foarte comod pentru mine. Mai puțin comod pentru omul care îmi răspundea la telefon exact când eram aprins.

După o zi de așteptare, puteam să răspund urât la o întrebare normală. Cel care o punea nu stătuse cu mine la coadă și nici nu avea vreo vină. Dar primea tot pachetul, fiindcă se nimerise la ora nepotrivită.

Nu-mi place să recunosc asta. Mi-ar plăcea să fiu în toate poveștile omul care muncește, suferă și are dreptate. Doar că ar ieși o poveste foarte comodă pentru mine și destul de obositoare pentru ceilalți.

Am început să-mi observ graba. Să mă întreb de ce mă grăbesc și ce schimb efectiv dacă termin cu două minute mai devreme. Uneori conta. Alteori urma doar să ajung mai repede într-un loc unde aveam de așteptat.

Mai cad în vechile obiceiuri. Mă prind când mănânc în picioare, deși aș putea să mă așez. Când îmi vine să sar ultima treaptă. Când răspund înainte să ascult întrebarea. Nu mi-am instalat între timp un caracter nou. Doar am mai învățat unde se strică cel vechi.

Cu șoferii tineri încerc să nu fac pe profesorul. Le spun ce am pățit și îi las să mă creadă cât pot. Dacă încep direct cu „pe vremea mea”, simt și eu cum se îndepărtează conversația.

Mă uit la ei și îi înțeleg. Au energie, vor să dovedească, le place când sunt lăudați. Îl recunosc pe băiatul care se oferă primul pentru cursa grea. Mi-e drag și îmi vine să-l trag puțin de mânecă.

Dacă mi-aș întâlni versiunea de la început, probabil n-ar avea răbdare să mă asculte. Ar fi grăbit, ar mai avea ceva de făcut și m-ar lăsa la jumătatea explicației.

I-aș pune măcar o farfurie în față și i-aș spune să stea jos până termină.