Viața de șofer
Drumurile naționale
La început uram drumurile naționale. Și dacă sunt sincer, nu le uram pentru că erau rele. Le uram pentru că îmi era frică de ele.
La început uram drumurile naționale. Și dacă sunt sincer, nu le uram pentru că erau rele. Le uram pentru că îmi era frică de ele. Eram începător și orice lucru care astăzi mi se pare banal atunci părea complicat. Un sens giratoriu îmi ridica pulsul. O stradă mai îngustă mă făcea să mă îndrept în scaun. Dacă venea un camion din sens opus, aveam impresia că drumul se îngusta exact atunci, special pentru mine. Țin minte și acum palmele ude pe volan. Îl strângeam atât de tare încât după câteva ore mă dureau brațele. Cred că dacă volanul ăla putea vorbi, îmi spunea să-l las și pe el să respire. La fiecare curbă mă uitam în oglinzi. La fiecare giratoriu mă gândeam la remorcă. La fiecare depășire făcută de alt camion simțeam cum mă încordez fără să vreau. Iar când apărea indicatorul de autostradă, pentru mine era liniște. Intram pe autostradă și parcă se termina examenul. Bandă largă, fără semafoare, fără sate fără giratorii, fără câte un balcon, un stâlp sau o bordură care să mi se pară mult mai aproape decât era în realitate. Puneam camionul pe banda lui și, după câțiva kilometri, îmi desfăceam degetele de pe volan. Asta îmi amintesc cel mai bine. Momentul în care mâinile începeau să se relaxeze. Anii au trecut. Am mers pe drumuri pe care înainte nici nu mi-aș fi imaginat că pot intra cu un camion. Am trecut prin sate, munți, orașe, serpentine, porturi, zone industriale și străzi în care te uiți înainte și te întrebi cine naiba a decis că pe acolo trebuie să treacă un camion. Și undeva, fără să-mi dau seama, frica a dispărut. Astăzi, culmea, prefer drumurile naționale. Autostrada încă îmi place. Mai ales noaptea sau dimineața devreme. Are liniștea ei. Are momente în care mergi kilometri întregi, cabina e întunecată, bordul luminează slab, cafeaua stă în suport și auzi doar motorul și cauciucurile pe asfalt. Sunt momente în care îmi place să fiu acolo. Dar după câteva sute de kilometri, autostrada începe să se repete. Parapet, panou, pod, benzinărie, parcare plină, alt parapet, alt panou și tot așa. Uneori simt că nu mai merg printr-un loc. Doar trec prin el. Pe un național e altceva. Acolo drumul are personalitate. Uneori urcă încet printre dealuri. Alteori coboară spre o vale și de sus vezi asfaltul cum se întinde înaintea ta. Mai intri într-un sat, mai treci pe lângă o casă veche, mai vezi un om la poartă, un tractor, o biserică, o cârciumă mică, câte un bătrân care se uită la camion de parcă știe exact dacă încapi sau nu. Și de multe ori chiar știe mai bine decât tine. Sunt drumuri pe care m-am trezit încetinind puțin, fără să fie nevoie. Doar ca să mă uit. La munți, la mare, la câmpurile de floarea-soarelui, la sate așezate pe dealuri, la câte un apus care intră direct prin parbriz și colorează toată cabina. Pe autostradă, de multe ori mă uit la kilometri. Pe național, mă uit la drum. Pare o diferență mică, dar pentru mine nu este. Uneori intru pe câte un drum și pentru câteva minute uit de descărcare. Uit de ora de programare, uit de mesajul cu „Cât mai ai?”, uit chiar și că sunt la muncă și mă uit înainte. La asfalt, la linia din mijloc, la curba care dispare după deal, la muntele din zare. Sunt momente simple. Nimeni nu le vede. Nu apar pe tahograf, nu apar pe CMR, dar eu cu ele rămân După atâția ani, îmi dau seama că nu mai țin minte toate depozitele unde am descărcat. Nu mai știu câte ore am așteptat la rampe. Am uitat multe adrese, multe parcări și destule curse. Dar îmi amintesc drumuri. Îmi amintesc o șosea prin munți. O bucată de mare văzută între două curbe. Un sat prin care am trecut într-o dimineață când încă nu se trezise nimeni. Un apus văzut prin parbriz, cu camionul mergând încet înainte. Și mă gândesc uneori la băiatul care eram la început. La mâinile transpirate la volanul strâns până mă dureau brațele, la bucuria mea când vedeam indicatorul de autostradă. Probabil dacă i-aș spune că într-o zi o să caute drumurile naționale, ar râde de mine. Și totuși, astăzi exact asta fac. Pentru că unele drumuri nu te duc doar la destinație. Unele îți rămân în minte.