Viața de șofer
De ce sunt atât de puține femei pe camion.
Și m-am gândit atunci cât de diferit trebuie să simtă aceeași parcare o femeie singură.
De ce sunt atât de puține femei la volanul camionului?
Nu cred că femeile se sperie de un camion de 40 de tone. Cred că se uită la viața din jurul lui și spun: „Chiar trebuie să trăiesc așa?” Pentru că problema n-a fost niciodată volanul. Problema începe, de multe ori, după ce tragi frâna în parcare.
Am întâlnit destule femei la volanul camionului. Unele conduceau de îți era rușine să mai spui că ai douăzeci de ani de experiență. Intrau la rampă din prima, puneau camionul din mai puține manevre decât mine in locuri imposibile, își făceau programul, își vedeau de treabă și plecau. Fără spectacol. Fără să demonstreze nimănui nimic. Și totuși, sunt foarte puține.
Conform celui mai recent raport IRU, femeile reprezintă doar aproximativ 4% dintre șoferii de camion din Europa. Când te gândești că transportatorii europeni se plâng de ani întregi că nu găsesc șoferi, cifra asta ar trebui să ridice o întrebare destul de simplă. Dacă avem atât de mare nevoie de oameni la volan, de ce meseria asta reușește să țină departe aproape jumătate din populație?
Din afară, lucrurile par simple. Camioanele moderne au cutii automate, servodirecție, camere, senzori, climatizare, scaune pneumatice. Nu mai trebuie să ai brațele lui Schwarzenegger ca să întorci volanul unui camion. Astăzi apeși un buton și camionul face jumătate din treabă.
Numai că meseria de șofer nu înseamnă doar să conduci camionul.
Pe la zece seara intri într-o parcare din Franța, Germania, Italia sau Belgia. Plin. Te învârți de două ori printre camioane. Găsești, până la urmă, un colț unde încapi. Tragi frâna. Lângă tine merge motorul unui coleg. Frigiderul din cabină bâzâie. Cafeaua de dimineață încă stă uitată în suport, pentru că, evident, ai făcut alta peste ea. Telefonul sună. Dispecerul întreabă cât mai ai până mâine. Tu îți iei prosopul, gelul de duș și papucii și pleci spre benzinărie.
Asta, pentru noi, e marți.
Acum imaginează-ți aceeași scenă pentru o femeie. Ajunge la benzinărie și toaleta e murdară. Dușul nu se închide bine. Într-o parcare mai mică nici măcar nu există duș. Uneori nu există nici toaletă. Există doar niște tufe în spatele parcării și câțiva colegi care au rezolvat deja problema fără prea multe negocieri cu demnitatea personală.
Noi, bărbații, am ajuns să considerăm anumite lucruri normale doar pentru că le suportăm de foarte mult timp. Asta nu le face normale.
Lipsa parcărilor sigure și bine echipate este una dintre problemele importante pentru șoferi, iar pentru atragerea femeilor condițiile de siguranță și infrastructura de odihnă contează enorm. Aici nu vorbim despre mofturi. Vorbim despre o toaletă curată. Un duș care se încuie. Lumină în parcare. Camere de supraveghere. Un loc unde să poți coborî din cabină la două dimineața fără să te întrebi cine se plimbă printre remorci.
Eu sunt bărbat și am intrat în parcări unde n-am avut niciun chef să cobor noaptea din camion. Am blocat ușile, am tras perdelele și am zis că dușul mai poate aștepta până dimineață. Acum pune acolo o femeie singură.
Din cabină, meseria pare aceeași pentru toți. Când cobori din cabină, diferențele încep să se vadă. Și mai ai familia.
Aici cred că ajungem la una dintre explicațiile despre care se vorbește mai puțin. Nu pentru că femeile ar fi incapabile să stea departe de casă. Sunt femei care fac comunitate, internațional, curse lungi și o fac foarte bine. Dar realitatea este că, în foarte multe familii, responsabilitățile de acasă încă nu se împart egal. Iar o meserie în care poți lipsi zile sau săptămâni devine greu de împăcat cu copiii, școala, medicul, cumpărăturile și toate lucrurile mici care țin o casă în picioare.
Un bărbat spune că pleacă două săptămâni pe camion și lumea ridică din umeri. O femeie spune același lucru și, uneori, prima întrebare este:
„Dar copiii cu cine rămân?”
N-am auzit prea des întrebarea asta pusă unui coleg bărbat.
Aici începe partea incomodă. Prejudecățile.
Apare o femeie cu camionul la rampă și imediat se găsește câte unul care să urmărească manevra de parcă începe finala Champions League. Dacă intră din prima, tace lumea. Dacă face două manevre în plus, imediat apare specialistul:
„Eh, femeile...”
Eu am văzut bărbați făcând douăzeci de manevre într-o curte cât stadionul, invlusiv eu. N-a zis nimeni după aceea că „bărbații nu știu să conducă”. Am zis că omul era obosit, că era rampa proastă, că avea camion nou, că îl bătea soarele în oglindă. I-am găsit explicații până și pentru poziția Lunii.
La o femeie, uneori, două manevre devin statistică.
Și mai există genul acela de întrebări puse cu un zâmbet care cică ar trebui să fie glumă.
„Și cine îți desface prelatele?” „Poți să tragi chingile?” „Nu ți-e frică singură?” „Cum te descurci cu camionul ăsta?”
Probabil exact cum ne descurcăm și noi. Uneori bine. Alteori prost. Uneori desfacem prelata în zece minute. Alteori ne luptăm cu ea de parcă ne-a făcut ceva personal.
Am văzut colege care securizau marfa mai bine decât mulți dintre noi. Am văzut și femei care aveau nevoie de ajutor. La fel cum am văzut bărbați care aveau nevoie de ajutor.
Asta se numește muncă, nu test de masculinitate.
Sigur că există și partea fizică. La anumite transporturi tragi prelate, ridici colțare, pui lanțuri, umbli cu scânduri, chingi și tot felul de fiare care par proiectate special să cadă fix pe degetul tău. Unele operațiuni cer forță. Dar dacă o companie își bazează întregul sistem pe faptul că șoferul trebuie să compenseze prin forță echipamentele proaste, atunci problema poate nu este șoferul.
Și noi îmbătrânim.
La 25 de ani sari din cabină. La 50 începi să cobori cu ceva mai mult respect pentru genunchi.
Mai există ceva despre care noi, bărbații, poate vorbim mai rar. Siguranța.
Într-o noapte am parcat într-un loc unde luminile mergeau doar pe jumătate. Camioane peste tot. Oameni care se plimbau printre ele. Mașini care intrau și ieșeau. N-am avut nicio problemă. Dar nici liniștit nu eram.
Și m-am gândit atunci cât de diferit trebuie să simtă aceeași parcare o femeie singură.
Noi coborâm în pantaloni scurți și papuci după apă fără să analizăm prea mult situația. Cel mult ne gândim să nu uităm cheia în cabină, că după aia devenim vedetele parcării.
Pentru o femeie, același drum de o sută de metri până la toaletă poate însemna să se uite cine vine din spate, cine stă lângă dușuri, dacă parcarea este luminată, dacă ușa cabinei se poate încuia repede.
Nu e slăbiciune. E realitatea locului în care lucrezi.
Și totuși, femeile care intră în meseria asta schimbă ceva. Nu prin discursuri. Prin simplul fapt că sunt acolo.
Le vezi dimineața la cafea. La rampă. La pompă. Cu vestă reflectorizantă, acte în mână și telefonul la ureche. Înjurând în gând aceeași programare pe care o înjurăm și noi. Căutând același loc de parcare. Primind același mesaj de la dispecer:
„Cât mai ai?”
Iar după câțiva ani de șoferie începi să nu mai vezi „femeia șofer”.
Vezi colegul.
Asta cred că ar trebui să fie normalitatea.
Nu trebuie să convingem femeile că această meserie este minunată. Nici noi nu credem asta în fiecare zi. Sunt dimineți în care iubesc camionul. Sunt seri în care, după ce am căutat o oră parcare și am găsit toaleta închisă, iubirea noastră trece printr-o perioadă complicată.
Transportul are părți frumoase. Vezi locuri. Ai libertatea aceea ciudată pe care o simți când autostrada e goală la cinci dimineața și toată lumea încă doarme. Îți cunoști camionul până la ultimul zgomot. Înveți să te descurci singur. Întâlnești oameni. Aduni povești.
Dar dacă vrem mai multe femei la volan, nu cred că trebuie să le explicăm cât de frumos este să conduci un camion. Trebuie să facem viața din jurul camionului mai normală.
Toalete în care să poți intra. Dușuri curate. Parcări luminate și sigure. Programări care respectă omul. Firme care înțeleg că șoferul are și familie. Depozite unde ești tratat ca un profesionist. Colegi care văd un șofer înainte să vadă dacă la volan este un bărbat sau o femeie.
Și, culmea, toate lucrurile astea nu le-ar ajuta doar pe femei.
Ne-ar ajuta pe toți.
Poate aici este partea cea mai ironică. De ani întregi, industria întreabă unde sunt șoferii. În același timp, femeile reprezintă doar aproximativ 4% dintre cei aflați la volan.
Poate întrebarea nu este doar „De ce nu vor femeile să conducă un camion?” Poate ar trebui să întrebăm și altceva.
Dacă mâine fiica ta ți-ar spune că vrea să facă meseria asta și să doarmă singură prin parcările în care dormim noi, i-ai spune liniștit: „Du-te, tată, condițiile sunt bune”?
Eu cred că răspunsul la întrebarea asta explică mai multe decât orice statistică. Pentru că femeile nu trebuie convinse că pot conduce 40 de tone. Pot. Transportul trebuie să demonstreze că știe să aibă grijă de omul care le conduce.